Skip to main content

Putem trăi fără vaccin?

Adesea părinţii ezită şi, cuprinşi de îndoială, nu ştiu ce decizie să ia în privinţa vaccinării copiilor lor. Mai mult, ne dăm seama că cei care susţin că sunt bine informaţi, nu sunt de fapt chiar atât de informaţi; destul de des se lasă impresionaţi de propagandă şi nu îndrăznesc să pună la îndoială vaccinul, chiar dacă ştiu că este în detrimentul copilului lor, şi asta se întâmplă din lipsa încrederii în „resursele naturale” care se află în fiecare fiinţă umană.

Ni se pare important să redăm încrederea oamenilor, amintind că vaccinurile nu au existat dintotdeauna şi că natura s-a adaptat foarte bine. Sunt vaccinurile cu adevărat un progres? Dimpotrivă, constatăm că au bulversat ecosistemul microbian şi au perturbat în mod durabil sănătatea populaţiilor.

Un copil tocmai s-a născut şi, sub ochii noştri, se află miracolul unei vieţi în devenire. Cum este posibil acest miracol? Datorită unui mecanism bazat pe trei elemente inseparabile: sistemul nervos, sistemul endocrin, sistemul imunitar. Sisteme de alertă, control şi schimb, care se sprijină, comunică între ele şi monitorizează tot ceea ce se întâmplă în corpul nostru.

Un triplu sistem de apărare

Sistemul nervos nu este complet funcţional la începutul vieţii. Devine operaţional atunci când este acoperit cu un ţesut nutritiv şi protector (mielina) şi când celulele sale şi multiplele lor conexiuni pot funcţiona. Cu toate acestea, mielina acoperă toate axele nervoase doar la sfârşitul adolescenţei, după pubertate. Înainte de asta, sistemul nervos are doar un rol pasiv: ca o memorie, el stochează toate experienţele şi emoţiile trăite. Odată consolidat, preia comanda corpului şi controlează totul.

Sistemul endocrin (i se spune şi hormonal sau glandular) pregăteşte terenul pentru sistemul nervos. Gestionează toate fenomenele generale din corp şi acţionează asupra tuturor organelor prin distribuirea hormonilor în sânge. Determină deci specificul fiecărui individ în parte. Este preponderent în copilărie. La vârsta adultă, agunge la maturitate şi va fi performant pentru a ajuta sistemul nervos să preia controlul. Apoi, se va estompa treptat până va dispărea odată cu bătrâneţea.

Sistemul imunitar este imatur la naştere. Va atinge apogeul, va funcţiona la maximum, pentru ca apoi să scadă uşor la sfârşitul vieţii. La noul-născut, nu este foarte elaborat, dar esenţial. Va fi consolidat prin alăptarea maternă. Bebeluşul ştie să se protejeze de agresiunile externe datorită în primul rând apărării naturale bazată pe: piele (agenţii infecţioşi nu o pot traversa), mucoase (mai fine decât pielea şi care au un rol de absorbţie), secreţii, în special cele din sfera respiratorie (care constituie o barieră pentru penetrarea germenilor; se observă o creştere a mucozităţilor în timpul unui fenomen inflamator, răceală, etc…), motricitate intestinală (care este accelerată în prezenţa anumitor toxine microbiene pentru a limita contactul lor cu peretele intestinal, colicile şi diareea contribuie la eliminarea acestor toxine), flora bacteriană (compusă din germeni care sunt gazde paşnice şi folositoare vieţii organismului, esenţiali în sfera intestinală şi ginecologică; e bine de ştiut că există 100.000 miliarde de germeni la 10.000 miliarde de celule în acelaşi organism, adică de 10 ori mai puţine celule decât germeni).

La naştere, copilul are doar imunitate naturală. Pe măsură ce este confruntat cu mediul înconjurător, acesta face cunoştinţă cu elementele exterioare. Astfel îşi construieşte treptat un sistem de apărare mai elaborat şi mai personal care conţine o memorie, adică imunitatea specifică. Aceasta este asociată cu intervenţia unei cărţi individuale de identitate biologice numită HLA, sub controlul codului genetic. În confruntarea necesară cu mediul înconjurător are loc formarea imunităţii specifice şi a identităţii imunitare a copilului, dar aceasta are loc cu ajutorul intervenţiei prealabile a imunităţii naturale. Respectarea acestei ierarhii naturale este indispensabilă pentru construirea unui „eu imunitar” puternic. Copilul este capabil să distingă „sinele” de „non sinele său” doar prin învăţare sub protecţia imunităţii sale naturale. Dacă este respectată această învăţare în cursul ei normal, se poate garanta calitatea achiziţiilor şi eficacitatea sistemului imunitar.

Etape biologice majore ale fiinţei umane

Primele trei săptămâni de viaţă sunt o activare a tuturor elementelor vitale de care dispune copilul. El este protejat de anticorpii pe care mama sa i-a transmis. Aceşti anticorpi pot rezista în corpul său, timp de câteva săptămâni. Se consideră că începe să îşi fabrice cu adevărat proprii anticorpi în jurul vârstei de 6 săptămâni.

De 6 luni la 2 ani, în afara creşterii dinţilor care poate fi cu adevărat dezagreabilă, este o perioadă de calm pe plan infecţios. Glandele suprarenale conferă robusteţe şi vigoare copilului. Dacă se produc infecţii severe, aceasta este dovada unei structuri slăbite a organismului.

Între 2 ani şi 7 ani, este un moment esenţial în achiziţia identităţii. De fapt, copilul trece de la stadiul de bebe nediferenţiat la cel de băieţel sau fetiţă, aceasta sub efectul glandei tiroidiene, glanda emoţiei şi sensibilităţii. Copilul este extrem de reactiv şi prezintă accese severe de febră datorită secreţiilor tiroidiene. Febra este un mecanism de curăţare şi de eliminare care trebuie respectat. Ea ucide bacteriile şi curăţă, prin arderea lor, deşeurile care ameninţă organismul cu ancrasarea. Creşte fluxul de lichide fiziologice, în special în ficat, organ esenţial de detoxifiere. Este perioada bolilor copilăriei care îi face pe copii roşii, plini de bubiţe, umflaţi, obosiţi şi plângăcioşi. Dar când triumfă, se maturizează, cresc, devin mai conştienţi de sine. Este vorba despre boli care nu sunt decât reacţii de apărare utile, care indică o imunitate combatantă, contrar bolilor de degenerescenţă (cancer, sida, etc…) care indică faptul că sistemul imunitar nu este operativ.

De la 7 ani la pubertate, sistemul imunitar se definitivează. Această perioadă se află sub controlul hipofizei, glanda care produce hormonii de creştere. În paralel, timusul, glanda care produce celulele sistemului imunitar şi care a început să scadă de la 2 ani, se va estompa după vârsta de 6 ani, pentru a se retrage definitiv când glanda genitală intră în activitate şi termină pregătirea individului pentru starea de adult. Identitatea imunitară este considerată în acel moment ca dobândită. Imatur la naştere, sistemul imunitar se perfecţionează neîncetat în decursul vieţii. Şi datorită capacităţilor sale de adaptare, pentru a asigura mereu identitatea fiinţei, specia noastră a putut supravieţui numeroşilor agenţi patogeni şi mutaţiilor lor.

Trebuie ca sistemul imunitar să fie lăsat să lucreze şi să nu fie împiedicat sau perturbat. Îşi va face treaba şi va lupta împotriva bolilor mai bine decât oricine. Desigur, va trebui uneori ajutat, dacă încărcătura patogenă e prea puternică sau dacă agresiunile exterioare se combină (stress, oboseală, emoţii…), dar cu înţelepciune şi bună măsură.

Care au fost beneficiile vaccinărilor în lumea modernă?

1. Dezordinea imunitară
Vaccinările împiedică sistemul imunitar să funcţioneze normal. Acesta, supraîncărcat, acţionează haotic, nemaiînţelegând mesajele pe care le primeşte. Poate, printre altele, să funcţioneze în sens invers şi să declanşeze boli autoimune, boli care erau extrem de rare înainte de a începe perioada vaccinărilor. Folosim mijloace artificiale pentru a înlocui sistemul imunitar şi o pseudo-protecţie mai puţin eficace şi care nu durează (e nevoie de rapeluri). Obligăm copilul să facă mai multe boli deodată (cazul vaccinării multiple), în timp ce, normal, corpul nostru nu face mai multe boli în acelaşi timp.

2. Bolile virale şi bolile cronice
Vaccinările „ne ajută” să schimbăm boala. Vaccinurile cu viruşi (variolă, rujeolă, oreion, rubeolă, hepatita A şi B, febra galbenă, turbare, varicelă, polio, gripă) ne-au condus spre apariţia bolilor virale de astăzi, numeroase, deşi înainte bolile bacteriene erau cele care predominau. Acestea erau mai spectaculoase (febră mare, erupţii, etc…) dar ieşeam învingători în cele mai multe cazuri, cu excepţia vreunei vulnerabilităţi specifice. Bolile virale sunt foarte dificil de tratat şi iau forme ascunse, dificil de diagnosticat. Ele accentuează degradarea terenului. Cel mai grav este instalarea în rândul populaţiilor a bolilor cronice degenerative cu diagnostic grav (sida, cancer…) datorate puterii de a se transforma pe care o au viruşii din vaccinuri şi a prăbuşirii sistemului imunitar.

3. Bolile genetice
Viruşii din vaccinuri, pătrunzând în genomul celulei, pot să dea naştere unor anomalii cromozomiale sau alte efecte mai subtile care pot fi moştenite de generaţiile următoare. Astfel, nepoţii pot moşteni de la bunicii lor o boală aşa-zis „genetică”. Astăzi sunt repertoriate în jur de 60 de boli „orfane” , iar lista este deschisă. Afecţiunile provocate de vaccinuri nu se limitează doar la cele care se produc imediat inoculării în următoarele ore şi zile. Trebuie să ne gândim şi la efectele pe termen lung, care sunt, din păcate, adesea ireversibile.

4. Degradarea funcţiilor creierului
Majoritatea viruşilor au o afinitate pentru sistemul nervos şi se instalează acolo, la adăpost de anticorpi. Acolo provoacă cele mai multe daune (encefalită, meningită, afecţiuni ale mielinei, tumori…). Bacteriile şi toxinele, care sunt injectate în mod brutal în organism, nu stau degeaba; ele urmează acelaşi traseu. Vaccinarea creează o stare de şoc provocând iremediabil leziuni şi tulburări cognitive cât şi tulburări de comportament, pentru care are de suferit întreaga societate. Câţi copii handicapaţi în urma vaccinării vor ajunge în instituţii specializate? Câte familii sunt distruse de handicapul unuia sau a mai multor copii?

5. Facilitarea trecerii barierei speciilor
Vaccinurile actuale, în special cele recombinate, care sunt nişte himere, acţionează ca OMG şi reprezintă un pericol nou pentru umanitate. Amestecând ADN animal cu ADN uman sau ADN vegetal, apoi introducându-l în corp, distrugem protecţiile naturale care au împiedicat dintotdeauna speciile să se combine şi să producă monştri; natura nu tolerează aşa ceva. De la primul vaccin (antivariolic), celule de animale au fost introduse în corpul uman, creând o punte între om şi animal.

6. Protecţie falsă
Dând de înţeles că „vaccinarea = protecţie”, că „prin vaccin, evităm boala”, oamenii cred că rezolvă totul cu această protecţie. Vaccinarea îi face să-şi piardă noţiunea de responsabilitate şi îi împinge la un comportament riscant. Şi se ajunge exact la contrariul a ce ar trebui să fie o reală prevenţie. Rezultat, bolile cu transmitere sexuală sunt în creştere, cu reapariţia sifilisului. Omul modern nu realizează şantajul: credeţi în vaccinare, dacă nu, infernul. Vaccinarea îndepărtează frica şi instalează credinţa, chiar fanatismul, în formele sale extreme. Şi ajungem exact la opusul a ceea ce ar trebui să fie ştiinţa adevărată.

7. Dependenţa
Vaccinologia este cea mai extraordinară formă pentru a condiţiona indivizii. Am devenit complet dependenţi de un sistem bazat pe acceptarea drogurilor. Corpul nostru „a fost obligat” să primească injecţii repetate cu produse „nenaturale” şi a devenit astfel permisiv la toate. Celule animale, metale grele, toxine dovedite ştiinţific, ADN modificat, etc…, tot ceea ce se găseşte într-un vaccin deschide poarta acceptării altor „cocktailuri nocive”. Calea este deschisă pentru dependenţa de droguri uşoare sau puternice, mâncăruri nesănătoase, OMG, aer viciat, spălare pe creier cu televizorul, dopaj sportiv etc… Credeţi că nu este nicio legătură între acestea? Gândiţi-vă bine şi veţi vedea că vaccinările modelează o fiinţă umană maleabilă, supusă şi vulnerabilă şi, prin urmare, în cerere constantă de ajutor, chiar pentru mici lovituri sau dureri. Chiar dacă sunt şi alţi factori în joc, vaccinurile reprezintă cel mai înşelător şi distructiv factor.

8. Dezinformarea
De la Pasteur încoace, minciuna şi-a făcut intrarea oficială în ştiinţă. Nu există domeniu în care minciuna să fie mai evidentă decât în vaccinologie. În ziua în care Pasteur a aprobat impostura complicelui său BROUARDEL în afacerea tânărului Rouyer, am fost purtaţi într-un sistem de înşelătorie, prefăcătorie, fraudă și minciună, fără a ne da seama. Toţi actorii scenariului vaccinist sunt blocaţi în dezinformare, fiind ei înşişi victime la fel de mult pe cât este şi publicul, pe care îl menţin cu bună ştiinţă în ignoranţă. Negarea accidentelor vasculare, nepublicarea decât a ceea ce este favorabil vaccinărilor, părtinirea în rezultatele studiilor, a fi judecător şi parte în litigii, falsificarea rapoartelor de expertiză, să faci şantaj pentru ca să domine legea tăcerii, iată realitatea de astăzi.

Să trăim fără vaccinări?

Fiecare trebuie să-şi găsească răspunsul. A trăi înseamnă să-ţi asumi riscuri, dar pe care le alegem noi şi care ne vor trasa destinul. „Ştiinţa” dimpotrivă, ne oferă o panoplie de pericole mult mai redutabile. Ar trebui să le alegem fără să ne gândim? Am fost convinşi că fiinţa umană este atât de imperfectă încât are nevoie de vaccinuri încă de la naştere pentru a înfrunta viaţa. Terorizaţi de ideea că nu suntem vaccinaţi, deci protejaţi, am crezut în afirmaţiile pseudo-ştiinţifice ale vaccinologilor şi ne-am supus la scară largă unor experimente periculoase. A venit timpul ca indivizii să se exprime şi să aleagă liber cum să-şi păstreze libertatea.

Surse:
„L’enfant autrement”, sub direcţia dr. Louis D’Aste, ed. Du Graal, 1995.
„Medecine Anthroposophique”, dr. Victor Bott, ed. Triades, 1987.
„La rancon des vaccinations”, Simone Delarue, Ligue Nationale pour la Liberte des Vaccinations, 1988.
„Live Viral Vaccines”, Pr. Richard DeLong, Carlton Press, New York, 1996.
„Des enfants sains meme sans medecin”, dr. Robert Mendelsohn, ed. Soleil, 1989.
„Les verites indesirables. Comment on falsifie l’histoire – Le cas Pasteur”, dr. Philippe Decourt, Archives Claude Bernard, 1989.